Gyilkosto Adventure Race 2007 – Locul 1

12-14 octombrie. Gyilkosto Adventure Race. “Cel mai tare concurs de aventură a anului! 250 km, mai mult de 5000 m diferenţă de nivel, cu bicicleta, alergând, vâslind… şi mai mult!”

A fost totodata si cel mai lung concurs de adventure racing organizat pana acum in Romania. Dar sa o luam cu inceputul…

Primele planuri au fost puse la copt (la foc mic, presarate cu sperante din belsug) inca de la maratonul de mountainbike de la Cisnadie (25-26 august), cand Corina (Fodor) si Dan (Caba) si-au manifestat dorinta de a deveni NoMazi cu acte in regula. Obiectivul odata fixat – campioni la Lacul Rosu, am marcat toate weekendurile pana la jumatatea lui octombrie ca fiind ocupate – fie concursuri de mountainbike, fie Maratonul Pietrei Craiului, fie antrenamente comune (dintre care unul, “oficial”, in zona concursului, avea sa se dovedeasca ulterior foarte util).

Ca am acordat o importanta deosebita concursului s-a putut observa si din organizarea sosirii in tabara de baza de la Gheorgheni – daca anii trecuti ajungeam in noaptea premergatoare startului, in jur de ora 3, de data aceasta ne-am propus sa fim acolo cu 3 zile mai devreme, de marti. Nu am reusit chiar cum am planuit, dar miercuri seara echipa NoMad era intregita in primitoarea pensiune Napsugar.

Joia a trecut repede, cu pregatiri si agitatie multa. Seara sedinta tehnica, apoi definitivarea cumparaturilor si pregatirea bagajului. Ca de obicei, nu am reusit sa adormim inainte de 1 noaptea.

Vineri, startul. Ora 8, din fata Casei de Cultura. Concursul debuteaza cu o 60 km de mountainbike, urmati de vaslit, de 50 km de trekking/orientare, probe de coarda si, in final, inca 120 km de mountainbike. Startul va fi in pluton, grupati dupa masina Politiei pana la iesirea din oras. Pentru a se evita bulucul si pentru spectacol suntem pusi sa facem si o alergare simbolica (200 m) in jurul parcului de la start.

In asteptarea semnalului de pornire avem timp sa tragem cu ochiul la adversari. Printre ei, nume “grele” – First Ascent din Ucraina, Easy Walkers din Tg. Mures si Dancuras, echipa Salvamontului Gheorgheni, organizatorii concursului, cei care ne-au suflat locul 1 in urma cu 2 ani si anul trecut au terminat pe locul 3. Anul acesta „salvamontistii” ne-au pregatit o mare surpriza, inregimentand-o pe Emese Fodor in echipa lor. (cu Emese, de mai multe ori campioana nationala de mountainbike si castigatoare a Carpathian Adventure, ne stim si suntem prieteni in urma multor ani de participari la concursuri).

Startul avea sa confirme “calculele hartiei” – ucrainenii au plecat ca din pusca, urmati de Salvamont (Dancuras), de NoMad si de Easy Walkers. In plutonul fruntas mai sunt si doua echipe formate din 3 membri, aflati in postura noastra de anul trecut, cand nu am reusit sa gasim fata pentru concurs. Anul acesta penalizarea pentru lipsa unui membru este de 8 ore, deci nu ii consideram un pericol in lupta pentru primul loc, chiar daca au un ritm mai bun decat al nostru.

Traseul ne poarta pe niste culmi de deal, destul de noroioase, urmand ca la finalul urcarii sa coboram pe o vale scurta si bolovanoasa, pana la proba de speologie de la Pestera Sugau. Pe urcare suntem in zona locurilor 5-6, insa se merge destul de compact. Primii, cu care am pierdut contactul vizual, sunt ucrainenii. Nu stim care este regula la pestera, daca se scade timpul in care astepti sa iti vina randul sau nu, insa ne reamintim de experienta din Bulgaria, cand cele 4 ore de asteptare ne-au costat locul 1. Decidem sa ne miscam rapid si sa depasim cat mai multe echipe pana la pestera. Decisiva este coborarea, in care stam grupati si sarim din bolovan in bolovan, intr-o alergare nebuneasca, agatati de ghidonul bicicletei. Rasplata este locul 3, in urma celor doua echipe de cate trei baieti – practic, locul 1! Surpriza este ca urcainenii deja s-au pierdut, desi se spunea despre ei ca sunt foarte priceputi la orientare.

Proba de pestera o fac doar doi dintre membrii echipei – de la noi, Daniel si Dan. Ies amandoi plini de noroi, de la taratul prin cotloanele inguste. Plecam in graba, pe ruta Balan – Trei Izvoare – Lacul Rosu. Ultima portiune ne este cunoscuta din urma cu doua saptamani, segmentul pana in Balan l-am parcurs la editia de anul trecut, singura bucata care poate sa ridice probleme este cea intre Balan si Trei Izvoare. Reusim insa repede sa gasim drumul corect, asa incat ajungem a doua echipa la ultimul CP inaintea finishului sectiunii de mountainbike, la doar 15 minute de cei trei baieti cu numarul 3. Evident, nu stim ce se intampla in urma noastra, cine urmeaza si la ce distanta, asa incat ne impunem un ritm tare, pentru a ne distanta. Atat Easy Walkers, cat si Salvamontistii lui Emese sau ucrainenii sunt foarte buni mountainbikeri – prin urmare, nu este timp de repaos.

La Raza Soarelui (zona de tranzitie) reusim sa conservam distanta fata de prima echipa. Schimbam repede echipamentul cu cel de mers, luam pungi cu sandwichuri si incepem sa alergam cei 2 km ce de despart de proba de vaslit. Recuperam 9 minute fata de echipa “3” si rasuflam usurati, odata ajunsi in barca. Timpul petrecut pe lac este timp “mort”, se scade la final, asa incat nu avem nici un motiv de graba – ne tragem sufletul, mancam, glumim. Daniel si apoi Dan sunt de serviciu la vasle, Corina este carmaci iar eu spion – trebuie sa gasim 5 capsatoare ascunse pe bustenii care ies din lac, asa ca nu ii scap din ochi pe cei din echipa “3”. Terminam cu succes proba, dupa 45 de minute – Daniel s-a plictisit de pierdut vremea in barca si vrea sa profitam cat mai mult timp de lumina zilei. Iesim de pe lac in acelasi timp in care Salvamontul porneste cu barca in cautarea capsatoarelor. Fac in minte diferite calcule si concluzionez ca avem in fata lor, in realitate, cel putin 30 de minute. Este foarte bine.

Pornim in proba de mers cu acelasi ritm agresiv. Nu dupa mult timp ii prindem din urma si ii depasim pe cei din echipa “3”. Urcam pe vf. Licos, unde fata din fiecare echipa trebuie sa coboare in Avenul Licos si apoi sa urce pe o scarita – Corina nu reuseste sa mai urce, noi cedam strigatelor din fundul avenului si o ridicam cu propriile forte. De aici, alergam pana in Saua Pangarati si apoi pornim spre Poiana Alba. Ne miscam foarte rapid, lucru care ne da o stare de incredere si de buna dispozitie. Ajungem la CP odata cu lasarea intunericului. Suntem prima echipa, ne place cand patam tabelul pana atunci imaculat.

Parasim punctul de control si ne avantam in ceata densa spre Hasmasul Mare. La scurt timp apar motivele de ingrijorare: in spatele nostru au aparut lumini de frontala, o echipa este la mai putin de 10 minute in urma. Ajungem in zona deschisa a poienii, unde lipsa reperelor si a marcajelor ne face sa ne pierdem ca adventure racerii in ceata. La propriu. Parerile incep sa devina divergente – Daniel este de parere ca mergem prea in stanga (est) si ca ar trebui sa cautam o scurtatura spre sud. Decidem sa ne alaturam echipei care ne-a ajuns, intrucat este vorba de echipa “3” si sunt localnici. Inaintam prin ceata, impinsi din spate de luminile echipei Salvamont, care ne urmeaza indeaproape. Partea buna este ca am regasit marcajul si ca directia in care mergem este corecta.

La sedinta tehnica ni s-a spus ca pe Hasmasul Mare vom gasi niste coduri, cate unul aferent fiecarei echipe. Nu s-a precizat daca va fi sau nu om pe varf. Presimteam ca nu si ca incertitudinea a fost lasata intentionat, ca echipele sa nu delege doar un membru pentru a urca dupa cod.

Ajunsi in preajma seii de sub varf, observam un halou de lumina prin ceata, venind din partea stanga. Este un singur om, cu frontala. Ne apropiem si descoperim ca este un arbitru, venit sa ofere o alternativa obtinerii codului. Vizam fisele de concurs si facem cale intoarsa, prin noaptea inecata in aerul alb si dens. Pe coborare socializam mai mult decat ne-a permis gafaiala urcusului, lucru care ne “ajuta” sa pierdem cararea. Dupa deliberari si schimbari repetate de directie reusim sa gasim drumul cel bun si, in apropierea punctului de control, intalnim inca trei echipe ce pornesc spre Hasmasul Mare – printre ele Easy Walkers si Explosiv. Continuam simbioza cu echipa “3” pana dupa CP – aici avem doua variante, una “sigura” si mai lunga, banda albastra, ce urmeaza un forestier, cealalta prin padure, punct albastru, mai rapida dar si cu probleme de orientare (stim acest lucru din urma cu doi ani, cand am parcurs traseul in timpul zilei). Din cauza cetii, partenerii nostri de drum par a intampina probleme in a gasi punctul albastru – optiunea lor de traseu. In spate se vad frontale si estimam ca ar fi Salvamontistii lui Emese. Simtim presiunea, trebuie sa decidem rapid. Echipa “3” s-a oprit si s-a asezat sa delibereze, luminile salvamontistilor nu se mai vad (probabil ca le-au stins, pentru a nu fi urmariti). Alegem sa ne bazam pe propriile forte si pornim in cautarea benzii albastre, care se dovedeste a fi foarte capricioasa la inceput. Dupa jumatate de ora de deliberari si rascolit poiana, o pornim voiniceste, drept, pe o pseudo-poteca – nu ne mai permitem sa pierdem timp. Soarta ne zambeste, ne unim cu banda albastra si coboram spre catunul din vale. Incep sa apara durerile de genunchi pe coborare, dar ritmul este in continuare unul bun. Dat fiind ca am ales drumul mai lung si ca Salvamontistii cunosc zona, in sinea mea sper doar sa nu ajungem la CP cu mult in urma lor, astfel incat sa mai speram a putea recupera diferenta la ultima proba de mountainbike.

Din catun facem dreapta pe o poteca-ulita ce urca pieptis. Amintirile de anul trecut, cum ca pana in poiana checkpointului ar fi doar vreo 10 minute de mers, se dovedesc inselatoare. Urcam, urcam, ne intalnim la un moment dat cu echipa “3” venind din sens opus si aflam ca ei au fost primii la CP si ca nu mai este mult de mers. Pentru a-i contrazice, ratam bifurcatia si mai mergem vreme de jumatate de ora intr-o directie gresita, strigand din cand in cand in pustiu “checkpoint!!!”. Intorsi din drum si un pic demoralizati, ne revenim psihic doar cand ne intalnim cu prietenii de la Explorer Team (Tg. Mures), care participa la categoria “amatori” – ei ne dau vestea buna, suntem a doua echipa de la “avansati”, dupa echipa “3” (ieeeee, locul 1 in realitate!).

Dupa CP revenim in catun si de aici tropaim pe sosea pana la Lacul Rosu. Mai avem o “bucla” mica de mers, estimata la 2 ore, dupa care tranzitia la ultima proba de mountainbike. Incep sa resimt oboseala (este trecut de miezul noptii) si faptul ca nu ne duelam direct cu nici o echipa imi lasa somnul sa-si faca de cap. Pilotul automat pare insa a se descurca, merg mecanic in echipa. Urcam niste serpentine printre vile, nu gasim marcajul pe care ar trebui sa ne aflam – triunghi albastru – in mintea mea suntem clar rataciti. Drumul se infunda intr-o cariera, pentru a-mi confirma temerile, insa – surpriza! – cei doi Dan au avut dreptate si gasim triunghiul pe o poteca, in stanga noastra. Somul fuge pentru moment, ajungem la CP, incepem sa coboram si revine durerea de genunchi. Incheiem tura de mers pe primul loc (a doua echipa sosita de la “avansati”, la o ora si jumatate dupa echipa “3”). In zona de tranzitie de la cabana Raza Soarelui ne oferim un pic de ragaz, pentru schimbarea echipamentului si pentru realimentare. Este in jur de ora 3, somnul mi se cuibareste in muschi si pleoape si atarna greu, dar am decis sa nu ne oprim.

Reluam concursul dupa aproape o ora, timp in care nici o echipa nu a mai ajuns in zona de tranzitie. Dupa cativa kilometri de sosea, la intrarea in Cheile Bicazului, ne asteapta proba de tiroliana. Se aprind reflectoarele si o vizualizam, de jos: este impresionanta, un cablu de otel de 50 m suspendat peste sosea, la inaltimea de 70 m. Intrucat este cu panta descendenta destul de pronuntata, trebuie sa ne controlam noi viteza cu o coarda cu semicabestan.

Plec primul, urmat de Daniel, Dan si Corina. Proba decurge fara mari probleme, doar coarda se intepeneste uneori si necesita efort suplimentar pentru a inainta. Suspendat la 70 m deasupra soselei gasesc ca este momentul propice pentru a ma gandi la toti cei dragi, la ce am facut pana acum in viata si ce a ramas inca nerealizat, la importanta implementarii unui sistem de management al calitatii si a obtinerii certificarilor ISO in cazul firmelor producatoare de hamuri, de corzi si de cabluri de otel.

Dupa tiroliana – pe cai, pe bicle! Cativa kilometri suplimentari de sosea, urmati de un forestier pana in Durau, sosea pana in Tulghes, forestier pana Hagoda si apoi scormonirea dupa un drum care sa ne duca pe vf. Prisca de unde vom cobora vijelios pana la sosire. Simplu, 120 km ne despart de victorie!

Soseaua pana in Bicazul Ardelean o parcurgem intr-un ritm destul de lent. Este ora 5 dimineata si somnul puternic mai sa ne doboare de pe biciclete. Sincer sa fiu, nu am nici o amintire din bucata asta de drum. Tin minte doar cand am iesit de pe sosea si am inceput sa pedalam pe forestier. Inca o data, Pilotul Automat si-a facut datoria!

Pe masura ce se lumineaza de ziua atipeala pierde din putere si ne invioram. Cunoastem drumul pana in Durau, de la antrenamentul din urma cu doua saptamani – macar asa sa compensam avantajul terenului propriu detinut de Salvamontisti. Ritmul initial scazut, prilej de ingrijorare si de priviri aruncate pe furis in urma, incepe sa devina vitejesc si incheiem cu zambete urcarea pana in Saua La Scaune, unde suntem intampinati de arbitri. De aici, coborare pana in Durau, prin niste noroaie calitatea I. La cate un parau cei doi Dani se opresc tacticosi sa isi curete bicicletele, spre exasperarea mea consumata in interior – nu stim cine si la ce distanta este in urma noastra, trebuie sa stam concentrati si sa “tragem” tare.

In Durau era programata o bucla de mers, de 2 ore. Daniel si Dan sunt in pantofii de bicicleta, incomozi la mers, in plus simtim oboseala zilei precedente. La CP Daniel pune problema fara a lasa loc de alternative: “nu-i asa ca s-a anulat proba de mers?” – si, surpriza, ni se raspunde afirmativ. Ultimele ore, in care ne-a plouat din belsug, au dus la aceasta decizie. Reluam pedalatul, cu o aura de noroc plutind deasupra noastra.

Deja suntem bine patrunsi in zi, oamenii sunt activi ca furnicile prin satele prin care trecem. Mere enervant de rosii ne fac cu ochiul la tot pasul, dar nu ne putem opri sa le dam binete. In momentele de concentrare mergem grupat, eficient, la trena, in rest reusim totusi sa ne mentinem agresivitatea si viteza. 

Parasim soseaua si pornim spre Hagoda, pe un drum de tara. Ora este in jurul amiezii si din cauza adaptarii vitezei la conditiile de carosabil incepe sa ne dea din nou tarcoale somnul. Reusim sa il alungam cu portocale (mie unul deja mi se facuse greata de la toate chestiile dulci si lipicioase pe care le-am inghitit pe post de hrana in ultimele zile) si facem o scurta sedinta mobilizatoare cu atitudini din seria “ar fi pacat sa cedam acum”, “sunt ultimele ore in care trebuie sa mai tragem”. Rezultatele sunt vizibile si la CP ajungem la o ora si jumatate dupa echipa “3”. Cum, necum, am conservat distanta.

De aici pana la sosire ar mai fi de notat o balaureala (ajunsi la o rascruce de 4 drumuri, care toate s-au dovedit ulterior a fi bune, am reusit sa alegem varianta cea mai nefericita, pentru a o abandona apoi si a ne intoarce) si Agonia Finala – urcarea pe Prisca. Pentru aceste ultime cadre din concurs Regizorul a inclus in distributie ceata si primii fulgi pe 2007. Tensiunea a fost dublata de strigatele fara raspuns “checkpoint!” ale protagonistilor, de frig si de cele cateva momente de totala deruta (cel putin in cazul meu).

Happy end: vedem crucea care marcheaza varful, vedem oameni checkpointisti, vedem in zare Gheorgheni-ul. Coboram pe o veritabila zapada, cu gandul la victorie si la baia fierbinte ce ne asteapta.

Sambata, 13.10.2007. Ora 18:30. 34 de ore si 30 de minute de la start (din acest total se vor mai scadea timpii morti). Am reusit ce ne-am propus, locul 1 la Gyilkosto Adventure Race! Podiumul a fost completat de First Ascent (Ucraina) si Easy Walkers (Tg. Mures). Salvamontistii din Gheorghieni (Dancuras) au abandonat din cauza problemelor de orientare in Poiana Alba, unde aproape ne prinsesera din urma.

Anunțuri

8 răspunsuri to “Gyilkosto Adventure Race 2007 – Locul 1”

  1. Felicitaaaaaaaaaaaaari! Mi-a placut relatarea. A meritat sa astept :)))))) Si pozeleeeee!!!! Bafta si la mai mare! (ca sa citez de pe aici)

  2. Mi-a placut filmul in care m-am simtit o artista implinita…..

  3. Bravo ma !

  4. Not easy, but with great rewards:) You did it again!

  5. Salvamontistii din Gheorghieni (Dancuras) au abandonat din cauza problemelor de orientare in Poiana Alba, unde aproape ne prinsesera din urma….Povestea asta unde ai auzit…Multumesc frumos…

  6. Multumim tuturor pentru feedback.

    Emese, in primul rand regret ca nu ne-am mai intalnit la final, unde am fi putut povesti despre cum a fost concursul pentru fiecare dintre noi. Povestea cu abandonul vostru am auzit-o de la organizatori si/sau echipe participante – imi pare rau, nu imi amintesc exact cine mi-a relatat-o. Intrucat tot timpul concursului am fost stressati, stiindu-va pe urmele noastre, de fiecare data cand ajungeam intr-un CP intrebam daca stie cineva despre voi. De-abia la sosire am aflat ca ati abandonat.

    In Poiana Alba ati fost la cateva minute in urma noastra. Brusc, ati disparut. Am intuit ca ati urcat pe varf direct, pe scurtatura. Am fost surprinsi ca nu ne-ati depasit, asa cum am fost surprinsi apoi sa auzim ca ati abandonat acolo, „din cauza problemelor” (asta este tot ce stim la ora actuala). Daca ne spui ce s-a intamplat exact, voi actualiza textul.

  7. Felicitari pentru locul I obtinut la concurs. Vreau sa adaug cateva precizari privind abandonul nostru, asa numitul probleme de orientare.Am ajuns cu 12 min.dupa ech.3 in CP din P.Alba si am inceput urcarea pe partea vestica,iar luminile nu neau apartinut noua ci a organizatorilor care au venit dupa arbitrul,”singurul” care era pusa la farful M.Mare, care din propria initiativa?? a coborat la jumatatea drumului. Noi am urcat pana in varf, iar la coborare din cauza cetii si a ninsorii am ajuns pe partea sud-estica a poienii unde 5 echipe impreuna cu organizatori cautau drumul spre P.Alba. la inceput si noi am avut probleme dar dupa un scurt timp am gasit drumul si am coborat cu echipele dupa noi.Aici organizatorii au facut a nu stiu a catea gresala semnand pentru toate echipe vf.H.Mare chiar daca niciunul nu a urcat.noi am considerat nedrept si ca e o bataie de joc fata de celalalte echipe care au urcat.Noi am facut un calcul privind traseul ce urmeaza a fi parcurc si ne-am dat seama ca urcarea de la Tengeler va fi tot noaptea iar organizatori o sa fie iar la inaltime si am decis ca iesim din concurs, chiar ca suntam pe locul II.Am coborat pe dunga albastra(cu organizatori furisi dupa noi) cu inca 4 echipe. Organizatorii „au uitat” numai noua sa ne spuna ca timpul petrecut de la CP P.Alba va fi compensat in totalitate, abia a doua zii dimineata, citez”scuze ca nu v-am zis aseara”,cand echipele deja erau plecate.Pacat ca intuitia noastra a fost buna, organizatorii au scos traseul C.Duruitoarea,jumatate din echipe au coborat din Tengeler spre Ditrau, iar clasamentul final s-a facut cu timpul avut la CP din Hagota.Eu personal nu am abandonat nici un concurs, nici cand eram sportivi de performanta, nici ca amator dar in 25 de ani nu am intalnit o organizare asa de slaba! ELEKES HUBA capitanul echipei DANCURAS din Gheorgheni.

  8. […] Mai pe larg, puteti citi despre peripetii (cu filme si foto) aici. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: