Day 3. Agonie si extaz.

O noua zi, plina de sperante.

Din nou, aproape ratam startul. Eu sunt vinovatul de data asta – sarcina de a-i trezi pe baieti imi revenise mie si m-am bazat pe cele 2 alarme setate la 5:15. M-am trezit, am aruncat o privire printre pleoapele grele de somn si am vazut viermuiala de afara – toate echipele lucrau la plute. I-am vazut si pe ai nostri, langa pluta lor. M-am intins pentru un supliment de cateva minute de somn si m-am trezit brusc, la 5:45. Ma uit din nou catre pluta noastra, cu ochii larg deschisi, si nu vad pe nimeni. Realizez proportiile dezastrului (ii confundasem, prima oara), ies din masina, reusesc sa ii trezesc pe baieti.

Ieri seara clasamentul s-a completat, pe rand, pana la locul 8, cu echipe bulgaresti. Cei de pe locul 3 sunt o echipa foarte simpatica – un baiat inalt, slabut si prezentabil si o tipa mica de statura, firava, numai piele, os si fibra musculara. Amandoi cataratori. M-a surprins (ca si pe ei, de altfel, dupa cum aveau sa declare) faptul ca dupa doua zile de concurs se afla pe locul 3, la doar o ora si un sfert de lideri. Totusi, nu imi fac probleme (urmeaza printre altele mountainbike, etapa la care clar ai nostri sunt mai buni), asa ca nici o umbra de rivalitate nu vine sa stirbeasca din simpatia pe care le-o port.

Este foarte important sa plecam inaintea grecilor. Ii mobilizez pe Dani si fac o scurta trecere in revista a situatiei. Bulgarii de pe 3 sunt intr-un stadiu avansat cu pluta lor, insa chiar daca intra pe lac simultan cu ai nostri, tot avem 1:15 in fata lor. Grecii, in mod ciudat, stau infofoliti langa foc si nu schiteaza inca vreo intentie de a se apuca de mesterit. Nu par sa aiba vreun stress.

Grecii @ pluta

Cu tot somnul scurt si toate problemele medicale (cele mai serioase fiind bataturile lui Sardan, din cauza carora abia mai calca) ai nostri se mobilizeaza si reusesc sa fie prima echipa „la apa” – 6:15. Grecii s-au apucat de construit abia la 6:00, deci vom avea un avans de cel putin 30 de minute.

Plecare pluta (1) Plecare pluta (2) Plecare pluta (3)

Pluta pare a contrazice previziunile sumbre ale unora (inclusiv mistourile mele) si, chiar daca nu puncteaza la capitolul estetic, important este ca isi demonstreaza functionalitatea. Pozitia in care pluteste (cu  spatele „intr-o rana”) nu ma conteaza. NoMazii dau serios din vasle si se departeaza intr-un ritm foarte bun.

Uitandu-ma la celelalte plute remarc si designul ideal (butoaie in linie, scandurile dedesubt), insa din fericire grecii s-au apucat sa aplice un model asemanator cu al nostru. Se misca foarte lent, probabil ca nu este proba lor favorita si vor sa se asigure ca totul este bine proiectat si executat.

Intre timp, echipele bulgaresti intra, rand pe rand, pe lac. Cei de pe 3 au probleme, pierd o gramada de timp, sunt mai-mai sa se rastoarne. Intr-un final se decid sa reproiecteze pluta, insa toata tevatura ii face sa plece pe lac de pe pozitia a 4-a.

Plecare plute

Se face ora 7. Stam bine. In sinea mea sunt tot numai un zambet, in timp ce filmez si fotografiez echipele, cu focus pe eforturile si lentoarea grecilor. Cei de pe 3 au reusit sa porneasca, insa intarzierea si ritmul pe care il au nu fac decat sa mareasca si mai mult distanta lor fata de NoMad.

Grecii reusesc sa puna pluta pe lac la 7:30. Este momentul in care afla cu stupoare ca timpul de fabricare a plutei nu se scade la final – ei asa isi imaginasera si asa se explica risipa de timp facuta la construire. Se urca amandoi pe ea, moment in care incep hohote de ras pe mal – modul in care au proiectat-o nu le lasa loc de vaslit. Desi pe fetele lor se citeste indarjirea de a recupera timpul pierdut, miscarile si efortul sunt zadarnice – se zbat ca pestele pe uscat. Rasetele de pe mal ii enerveaza si mai tare. Intr-un final, dupa mai multe repozitionari, gasesc un mod de a se aseza pe pluta care sa le permita cat de cat inaintarea. Nu mai conteaza ca unul dintre ei este literalmente in aer si trebuie sa se aplece pentru a vasli, in timp ce coechipierul sau este in apa.

(!!! nu ratati: „Greek comedy”!!!)

Dat fiind ca o singura echipa a mai ramas de pornit dupa greci, ma pregatesc de plecarea catre urmatorul punct de control – tranzitia la mountainbike. Pana acolo echipele au proba de vaslit, o urcare pe coarda si 5 km de alergare pe sosea. Entuziasmul ma insoteste, trec pe rand de echipele cu numarul 25 (favoritii mei, bulgarii ce fusesera pana nu demult pe locul 3), 14 (echipa de bulgari trecuti de 40 de ani, maratonisti) si 18 (doi tineri atletici, cu ceafa lata).

Grijile si cutele de pe frunte isi fac brusc aparitia, de dupa o curba – grecii alearga. In fata lor mai este doar echipa noastra. Accelerez, pentru a ajunge cat mai repede la tranzitia catre mountainbike – o frumoasa limba de pamant intinsa spre inima lacului, plina de biciclete aliniate si gata de „lupta”. Sosirea mea coincide cu pregatirile de plecare ale Danilor. Le spun estimarea mea (grecii pe 2, la 30 de minute distanta), ei imi dau in schimb o veste proasta – si-au pierdut perechea de bete telescopice si sunt de parere ca a ramas la pluta. Pleaca in graba, lasandu-ma inmarmurit pe dig.

Incep sa analizez situatia. Nu imi dau seama daca au de gand sa se intoarca sau nu. In fond, pierderea unui element de echipament neobligatoriu, chiar daca bifat pe lista de control de dinainte de start, nu ar trebui sa atraga dupa sine descalificarea echipei. Cu siguranta, eu unul nu m-as intoarce. Si chiar daca au facut asta, dus-intors pe biciclete ar trebui sa le ia undeva in jur de jumatate de ora, deci tot in lupta pentru sefie.

Grecii ajung la scurt timp dupa plecarea Nomazilor. Important este insa timpul pe care il vor petrece pana la plecare. Incep sa ii fotografiez si sa ii filmez, moment in care imi atrage atentia un cuvant pe care il repeta obsesiv – „malaka”. Din amintiri, stiu ca inseamna ceva urat, iar nervii de pe chipul lor imi arata ca prezenta mea ii agaseaza. Deduc repede de ce si ii filmez indeaproape – pe biciclete au pachete mari de mancare, ascunse in pungi si lipite cu duck-tape. La sedinta tehnica ni se spusese ca nu avem voie sa trimitem NIMIC atasat bicicletelor, exceptand pantofii de bicicleta si sculele pentru reparatii. Mai mult decat atat, inainte de start a existat un mic diferend intre ai nostri si greci, Dan Sardan solicitand lamuriri de la organizatori daca avem sau nu voie sa trimitem mancare pe biciclete, totul incheindu-se cu un raspuns negativ si cu impunerea adresata grecilor de a-si revizui bicicletele. Prin urmare, au trisat si ma injura pentru ca am descoperit asta.

Am timp suficient sa analizez bicicletele lor. A lui Alex are o echipare de top si o estimez undeva la peste 3000 EU. Nici a coechipierului sau nu este mult mai prejos. Poate fi si asta o dimensiune a importantei pe care o acorda mountainbike-ului si a nivelului la care se afla in acest sport. (nota: la CP1, in pestera, am avut timp de un scurt interviu luat grecilor. Din vorba in vorba am aflat ca Alex are un prieten in Romania – Vlad Metaxa, un prieten de-al meu din copilarie, triatlonist, care imi povestise despre concursurile la care participa impreuna cu un partener din Grecia. „Ce mica e lumea…”). Prin urmare, am doua indicii potrivit carora ma aflu in preajma a doi mountainbikeri de top.

Grecii pornesc cu exact 35 de minute dupa plecarea echipei noastre. Urmatoarele 3 echipe (18, 14, 25) nu par a mai conta in lupta pentru locul 1, judecand dupa modul in care pleaca pe biciclete. Urmarim echipa bulgareasca favorita (25), prilej pentru cateva fotografii din mers. Urmatorul CP este la 70 km de mers pe sosea, intr-o bucla ce ocoleste lacul si muntii prin nord. Pe unele harti pare a mai exista o varianta, de aproximativ 50 km, prin sudul lacului, insa pe drumuri secundare ce trec peste munti. Pe drum imi dau seama ca toate echipele au ales varianta mai lunga, pe sosea. Ii depasim pe bulgari (14, apoi 18) si maresc viteza, plin de emotie. Kilometri buni nu mai apare nici un biciclist in fata noastra.

In apropierea orasului Peshtera ii depasim pe greci. Au un ritm feroce. Incep sa iau etaloane pentru a estima distanta care ii separa de ai nostri. Trecem de Peshtera, ajungem in apropierea lacului Batak, unde va avea loc proba de inot. Lacul este imens, pierdem timp pana identificam locul unde se afla organizatorii. Aici, liniste. Nici o echipa nu a ajuns inca. Sunt inmarmurit, deduc ca NoMad a ales drumul peste munti. Respectiva varianta intalneste soseaua cu aproximativ 6 km inainte de lac.

Nu rezist presiunii, gasesc pretextul de a schimba bani si a cumpara mancare si ma intorc spre Peshtera. Pe drum notez atent distantele dintre echipe. Grecii (numarul 28) sunt la 10 km de bulgarii cu numarul 18. Urmatoarea echipa, 14, este la inca 5 km in urma. Data fiind panta (urcare pana la Batak), distantele in timp sunt de aproximativ 1 ora, respectiv 30 min. Nici urma insa de numarul 32, purtatorul sperantelor noastre.

La intoarcerea spre Batak, notez din nou aceeasi ordine. Am speranta ca ai nostri au aparut intre timp si ca nu au pierdut prea mult timp, ma contrazice insa realitatea de la lac – grecii au completat proba de inot (aproximativ 40 de minute) si sunt gata de plecare, ai nostri sunt de negasit (nici pe parcursul celor 6 km comuni de sosea nu i-am reperat). Prin urmare, dezastru. Chiar si asa, au un avans de cel putin 2 ore fata de echipele 18 si 14, de la Dark Zone. Ma consolez cu gandul ca mai sunt aproape 24 de ore de concurs, in care orice se poate intampla.

Caldura si excesul de ganduri, calcule si emotii, conjugate cu oboseala acumulata in aceste zile, actioneaza ca un somnifer. Ma trezesc in zgomot de aplauze – a sosit echipa NoMad. Am dormit mai bine de o ora, prin urmare suntem mult in urma liderilor. Baietii sunt intr-o stare psihica destul de buna si inoata intr-un ritm agresiv. Reusesc sa revina pe mal aproape deodata cu echipa 14. Mai zabovesc cateva minute pentru ingrijiri medicale acordate lui Dan Sardan. Tinerii infirmieri, cand ii zaresc degetele de la picioare, il cheama pe directorul cursei. Se poarta o conversatie in limba lor natala, dupa care aflam verdictul: medicii au vrut sa-i interzica lui Dan continuarea concursului, insa decizia este strict a echipei noastre. Desi ranile arata urat, nu sunt departe de cele deja cunoscute de la alte concursuri la care am participat impreuna. Grijile ni le facem pentru ultima etapa de trekking, urcarea pe Musala (2925 m – cel mai inalt varf din Balcani).

Dan Spulber - Sponser Dan Spulber Dan Sardan @ Batak Plecare de la Batak Dan Spulber @ Batak

Baietii incaleca si pornesc la drum, a patra echipa ce paraseste lacul Batak. „Ce-o fi, o fi” este noua strategie, combinata insa cu indarjirea data de ghinioanele suferite pana in acest moment. Am aflat si unde s-au pierdut cele 4 ore fata de greci: s-au intors dupa bete, am ales apoi sa treaca peste munti, insa unul dintre drumurile de pe harta nu exista in realitate. Foarte mult efort risipit pentru a gasi drumul catre lac si a reveni in concurs, pe o caldura infernala.

Urmatorul CP este la lacul Belmeken, unde vor fi lasate bicicletele si se va intra in ultima portiune din traseu – aprox. 50 km de trekking in masivul Rila. Pana acolo, exclusiv sosea, predominant urcare. Pornim la drum dupa un ragaz prelungit si dupa o discutie scurta cu echipa 25, ajunsi si ei intre timp la lac. Vestile nu sunt fericite nici in privinta lor – din cauza lipsei de experienta, pe fondul caldurii, fata a baut toata ziua foarte multa apa fara sa manance nimic si a ajuns lipsita total de putere, fiind necesara interventia echipelor de asistenta. Prin urmare, descalificati.

Pe drumul spre Belmeken apar in ordine 14, apoi 18. Refuz sa ma gandesc ca iar au ratacit ai nostri traseul.

Ma linistesc, intalnindu-i mult mai in fata si le admir ritmul. O portiune mergem in paralel, prilej pentru poze si film, invaluiti in ultimele lumini ale zilei. Ii depasesc, in cautarea unei portiuni spectaculoase de coborare, buna de surprins pe caseta, cand ajung pe nebanuite la lac si la CP.

Spre Belmeken Apus pe biciclete Ritm - Dan Sardan Ritm - Dan Spulber

Supriza maxima! Grecii abia acum pleaca!!! Nu-mi vine sa cred, incep sa topai fara sa ma controlez, uitandu-ma cand in fata, la frontalele lor, cand in spate, la luminile Danilor ce se apropie cu repeziciune. Bucuria imi este impartasita de toti cei prezenti – in secret, suntem favoritii majoritatii organizatorilor, acum cand niciuna dintre echipele bulgaresti nu mai este in lupta pentru locul 1.

Dan Sardan @ Belmeken Pregatiri @ Belmeken

Pauza scurta, de echipare la lumina farurilor si a reflectoarelor de pe camerele de filmat. Cei doi romani sunt ca niste vedete, strangand in jurul lor mai multi fotografi aflati in cautarea unghiului optim. Ne despartim optimisti si plini de entuziasm, cu urari de victorie pentru dimineata urmatoare. Starea fizica este in continuare motiv de ingrijorare, insa psihic suntem la maxim, aflati la doar cateva minute in spatele liderilor.

Imi iau „la revedere” de la NoMad, pentru ultima oara in acest concurs. Urmeaza sa ii asteptam cu totii la Borovets, la linia de sosire. Andrey, directorul competitiei, estimeaza ca peste 6-7 ore vor ajunge deja acolo. Este aproape 22, pornim in graba cu masinile, pe un drum clasic bulgaresc – o singura banda, plin de serpentine „stranse”. Dau drumul la muzica si printre melodiile de pe CDul din masina lui Dan Sardan dau de una care se potriveste cu starea mea si cu ce vreau sa le transmit baietilor. V-o ofer si voua, in varianta YouTube.

Incep si eu sa o cant, dar, bineinteles, cu versurile originale. Si sper sa fie premonitorie…

(…va urma…)

Anunțuri

~ de Allen pe Iulie 29, 2007.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: