Campionii, Cam-pi-oooo-niiii!!!

NoMad campeon!
Eco-Explora 2007.

Trei zile de concediu (miercuri-joi-vineri). Evadare din stressul si oboseala de la munca pentru relaxanta si odihnitoarea alergare pe coclauri in lungime totala de aproximativ 200 km (atata are „proba lunga”, destinata „profesionistilor”).

Bicicletele le-am trimis inca de la Ciuc, cu Szabolcs si Jutka, ca sa ne fie mai simplu sa ne deplasam spre Baia Mare. Am decis sa calatorim cu trenul, ca sa economisim timp de somn. Reunirea echipei – Brasov, marti seara, in vagonul de dormit tras pe peron, in clasicele cateva secunde premergatoare plecarii trenului.

Miercuri. Sosim in Baia Mare la 5 dimineata, continuam visele la hotel pana la ora 12. Dupa aceea incepe viermuiala – alergatura dupa mancare, ciclo-reparatii, organizare, echipament. Petrecem o gramada din timp la Boneshaker, magazinul de biciclete al coechipierilor nostri Jutka si Szabolcs, preparand mountainbike-urile pentru concurs si spionand alte echipe venite in acelasi scop. Pe masura ce se precipita timpul incep sa apara si problemele – necesitatea schimbarii monobloc-ului meu si lipsa piesei pe piata baimareana, multa munca in inlocuire de componente si la reglaje. Bilant: angrenaje aproape in totalitate noi, pentru ambele biciclete si in plus o gramada de efort depus de Szabolcs si Jutka, rupt din orele lor de somn si din cele de organizare a concursului.
Sedinta tehnica a fost destul de rapida, fara prezentarea echipelor participante, in numar de 17 – pe multi ii cunosteam deja, de la precedentele doua editii. Ne-am analizat pe furis competitorii, ne-am fixat in minte cam care ar fi „rivalii” de temut – cap de lista, evident, Next Point din Baia Mare (locul 1 la Raid in iunie 2006 si locul 3 in octombrie).
Mihai Tamas ne-a prezentat in cateva cuvinte traseul si hartile, dupa care aflam surpriza: concursul va incepe printr-o proba… cu trenul. Plecam cu totii de dimineata, cu personalul, vreme de 45 de minute, pana in localitatea Seini, de unde va incepe boschetareala de 50 de km.

sedinta-tehnica-076.jpgHarti……si stategie!
Incheiem ziua cu discutii despre strategie si organizarea bagajului – ce trimitem, unde trimitem. Reusim sa adormim abia la ora 2, cu 4 ore inainte de trezire.

Joi. Ora 6, in picioare. Avem bagajele pregatite, mancam pe fuga, stressati sa ajungem cat mai repede la gara – punctul de intalnire si de predare a bagajelor si a bicicletelor.
In fata garii ne intalnim cu celelalte echipe, predam echipamentul si mai avem vreme doar de o poza de grup inainte de plecarea trenului.
Cele 45 de minute de calatorie pe sine trec pe nebanuite, cu discutii pe tema mancarii, a energizantelor, a traseului. Coboram in Seini, parcurgem in pluton compact localitatea pana la linia de start, de unde urmeaza o urcare pieptisa pe un picior de deal, pana la CP1. Pe drum plutonul se mai rasfira, punand cateva secunde intre echipe. Ajungem aproape simultan la checkpoint, in ordinea Next Point, NoMad, Dianthus.

Sosire CP1 “Stadionul”

Imediat dupa vizarea foilor de concurs, incepe alergatura. Next Point sprinteaza, noi si Dianthus incercam sa tinem ritmul si sa ii urmarim. Aproape tin si Amu-Niy, participanti tot la proba lunga. Traseul este de creasta, insa una destul de domoala si aproape in totalitate impadurita. Reperul pe care il avem in vedere pentru a nu ne rataci este un „H” rosu, marcaj forestier al limitei de hotar silvic (dintre judetele Satu Mare si Maramures). De multe ori insa il pierdem prin hatisuri pentru a-l regasi mai apoi. Rand pe rand, din plutonul fruntas, trec la carma concursului toate cele 4 echipe. De fiecare data insa nu apucam sa ne bucuram prea mult ca suntem „currently on the first place” (citat Eco-Challenge), ca iar ne trezim pierduti prin boscheti. Ce ne bucura insa este ca avem un ritm care de fiecare data ne permite sa recuperam si sa ajungem din nou la conducerea plutonului. La CP2 ajungem fara apa, cand ceilalti tocmai plecau. Alimentam, schimbam doua vorbe cu Jutka si Szabolcs si reluam „urmarirea”.

Pe masura ce ne apropiem de Pietrosu, al carui crestet chel se ridica semet peste culmile din jur, ne distantam de restul impreuna cu mediesenii de la Dianthus. Povestim una-alta, mentinand un ritm ridicat, care pe ei nu pare a-i deranja defel – lucru pe care il gasesc ingrijorator, in sinea mea. Ajunsi pe varf ei se opresc pentru o scurta pauza, prilej de distantare pe care nu il ratam. Grabim pasul, reintram in padure, ne miscam cat putem de repede. Urmam marcajul dunga rosie, presupus a ne duce pana aproape de CP3, locul de incalecare pe biciclete.
Ajunsi intr-o poiana, marcajul dispare fara de urma. Gasim „la schimb” un triunghi rosu, ce nu figureaza pe harta noastra, prilej de controverse nomade si de ingrijorari. Alegem sa coboram intr-un drum forestier, pentru a reveni apoi in creasta. Padurea, marcajele, par a se juca diabolic cu mintile noastre, dandu-ne in cateva randuri impresia ca ne invartim in cerc. Alegem in final sa ne incredem doar in busola, estimam ca salvarea o vom gasi in Est (dar nu la rusi). Mergem doar pe directia fixata, alternam suisuri si coborasuri prin zone pline de crengi si hatis, pentru a iesi in final in drumul forestier de pe Valea Pistruii, locul unde aveam marcat pe harta CP3. Coboram pe vale, pret de vreo 3-4 km, pana iesim in satul Blidari, unde – surpriza! Nici urma de CP3. Intrebam in stanga si in dreapta, urcam pe sosea, ne intoarcem, coboram spre baraj. Intr-un final gasim un batran care vazuse de dimineata o masina plina cu biciclete urcand spre Valea Pistruii. Sunam organizatorii sa ii intrebam daca a fost mutat punctul de control, ni se infirma ipoteza, ni se mai spune ca inca nu a ajuns nici o echipa la biciclete. Rasuflam usurati, dupa ce mai devreme, prin hatisuri, estimam ca vom ajunge ultimii la CP3.
Intr-un final misterul se dezleaga, tot telefonic – cei care au adus bicicletele nu au respectat punctul de pe harta (la 0.5 km de Blidari), mutandu-l 5 km mai in amonte. Pornim inapoi pe vale si supararea ne creste pe masura ce trec pe langa noi, in viteza bicicletelor, echipele Next Point si Amu-Niy, ce au astfel un avans de cel putin jumatate de ora. In CP3 facem rapid schimbul de echipament in rucsaci, luam bicicletele si pornim in viteza sa inghitim cei cativa km ce ne despart de lacul Firiza (proba de caiac).

CP3 - pregatiri CP3 - echiparea CP3 - ready! CP3 - go!!! 

Ajungem la lac la doar 4 minute in urma celor doua echipe fruntase. Distanta se pastreaza si dupa ce incheiem vaslitul si continuam spre atelierele de catarare de la cariera Limpedea.  Suntem nevoiti sa asteptam la tiroliana pana ce termina cei din fata noastra, timp de un croissant si de un interviu. De aici mai departe urmeaza parcurgerea unui drum forestier, din care vom urca in creasta de dupa varful Ignis (calvarul concursului din Octombrie), apoi o coborare care ne va duce in tabara de baza, de unde vom avea de ales – proba de orientare sau „bucla” de 100km de mountainbike ramasa.
Pe forestier reusim sa depasim ambele echipe baimarene si sa revenim la conducerea cursei concomitent cu lasarea noptii. Urcusul pana in creasta este pieptis, imposibil de urcat pe biciclete (aveam sa aflam ca, de fapt, existau si alte variante, mai domoale, insa aceasta era singura cunoscuta noua – ne-o aminteam din octombrie 2006). Impingem cu rautate si oboseala, uitandu-ne din cand in cand in urma – luminile orasului, ce se intrezaresc din cand in cand printre crengi, ne fac sa tresarim, cu gandul la frontalele echipelor din urma noastra.
Ajunsi in varf ne imbracam rapid de coborare si pornim la vale pe un drum plin de bolovani ascutiti – acelasi pe care l-am parcurs de 3 ori la precedentul concurs. Imi vin in minte amintiri, franturi care mi se confirma in realitate si care ma ajuta sa-l conving pe Dan ca intr-adevar cunosc traseul: bancile, curbele, intersectiile – toate sunt acolo unde le lasaseram cu cateva luni in urma.

Cu aproximativ 1 km inainte de tabara de baza, Dan face pana. Ne oprim, schimbam camera, umflam roata in graba si in tacere. In spate, liniste, nici o frontala nu isi face aparitia. Reusim sa ajungem prima echipa la CP6, in tabara. Optam pentru a face proba de orientare noaptea, insa ne razgandim repede cand vedem ca posturile de control, cu toate fanioanele lor fosforescente, nu sunt vizibile la 50 de m de frontale. Ne simtim destul de bine fizic, astfel incat decidem sa ne respectam planul, acela de a nu dormi si plecam mai departe.

Urmeaza un drum lung, fara prea multe diferente de nivel, portiune de asemenea cunoscuta de la precedenta editie (parcursa atunci per pedes). Lipsa unei confruntari directe cu alta echipa, peisajul fara fluctuatii, noaptea si oboseala – toate se conjuga in mintea mea, dand nastere unei stari stranii, de semi-somn. Incep sa apara „sleepmonsters”, acele halucinatii date de oboseala, specifice concursurilor de Adventure Racing – mi se pare ca drumul face curbe bruste, vad stanci care nu exista. Nu este prima oara cand traiesc starile acestea, incerc sa imi folosesc experienta pentru a pastra ochii deschisi cat de mult posibil. Dan ma vede si stie prin ce trec, este de acord cu propunerea mea de a ne opri 15 minute in apropiere de Hanul Pintea. Aici, la intrarea in padure, gasim o masa cu banci, pe care imi pun capul protejat de casca si adorm instantaneu. Sfertul de ora oferit de Dan imi este suficient, la plecare nu mai am „scurtcircuite”, vad drumul continuu si cu toate curbele reale.

Vineri. Trecem prin Poiana Boului, urmam drumul ce ocoleste Creasta Cocosului. Zorii zilei ne gasesc la intersectia acestuia cu soseaua ce duce spre Cavnic si dupa cativa km in plus ajungem la CP7, unde ii trezim pe baieti. Stiu ca am pierdut mult timp noaptea, avand un ritm lent – tribut oboselii – insa odata cu aparitia Soarelui parca ne mai invioram. Baietii ne indruma spre padure, sfatuindu-ne sa urmam „banda rosie, pana la capat”. Zis si facut. Cel putin pana intr-o ditamai poiana, cu un copac mare in mijloc, pe care trona marcajul dorit, dupa care insa drumul se ramifica in 4, fara vreo alta urma de marcaj. Cercetam toate variantele, nu gasim nimic, decidem in final sa coboram in dreapta, spre ceea ce-i parea lui Dan a fi un drum de TAF. Realitatea avea sa-l contrazica de data asta crunt – nimerim intr-o vale adanca si rea, un adevarat canion. Apa si bolovanii de dimensiuni apreciabile ne taie elanul, ne biciuiesc nervii. Este un traseu foarte dificil de trekking, daramite cu bicicletele in spate. Coboram in tacere, obositi si tristi, convinsi ca timpul pierdut, de ordinul orelor, va fi imposibil de recuperat pe portiunea ramasa din cursa. Insumam printre bolovani aproximativ 3-4 km, la care mai adaugam o potiune pantecoasa de sosea (evident, cu un grad de urcare substantial). Estimam „bucla” suplimentara facuta undeva la 3 ore. Mie imi revine somnul si paienjenisul aplicat pe ochi, imi este imposibil sa mai tin o traiectorie dreapta. Marginile drumului vin vijelios spre mine, le evit de fiecare data in ultima clipa. Dan ma sfatuieste sa merg drept, sa nu mai merg in zig-zag, ca nu e eficient – in sinea mea sunt de acord, practica ma omoara. Chinul se mai indulceste pe masura ce terminam de urcat, coborarile sau accelerarile pe linii drepte necesita mai multa adrenalina, somnul se da dus. Pe masura ce inaintam in zi intalnim un nou dusman – caldura. Sunt momente in care parca ne taie orice avant, ne lasa fara vlaga. Ne oprim uneori, musai la umbra, noroc ca mai avem apa. Mergem la turatie redusa catre CP8, cu indoiala in suflet si cu teama de a afla verdictul – pe ce loc suntem?
Cand il intalnim pe Mihai rasuflam usurati – suntem in continuare prima echipa. Semnele de intrebare raman insa, dat fiind ca nu stim la cat timp in spatele nostru sunt urmatorii si daca au facut sau nu proba de orientare (cu toate ca ne gandim ca aproape sigur au facut-o). Din CP8 urmeaza intoarcerea spre Sosire – coborare frumoasa, pana in Copalnic, de aici sosea pret de mai multi km. Insiram localitatile Copalnic, Carbunari, Dumbravita, Unguras, Chiuzbaia (plus altele, de care nu imi amintesc). Oprim doar cate 5 minute, pentru realimentare cu apa si pentru ceva „papa bun” de la magazinele din drum. Incercam sa mentinem, in pofida oboselii cronice, un ritm constant, ridicat. Ne orientam foarte bine prin intersectii, cu ajutorul localnicilor. Ajungem din nou in drumul forestier parcurs cu o zi inainte, din care pornim spre urcarea in creasta. Dan strange din dinti, isi inghite si el ca si mine momentele dificile, „de cadere”. Trecem peste usturimi, peste bataturi, peste dureri. Este ultima ora de concurs, doar de noi depinde daca va fi un finish strans sau nu. Nu mai este vreme de pauze, facem calcule peste calcule in minte. Daca cei din urma noastra sunt la o ora distanta, insa au facut orientarea, daca noua ne ia orientarea o ora, atunci… hmmm… nu e bine… pedalam, sprintam. Ajungem la urcarea pieptisa, facuta deunazi intr-o ora si jumatate. Ma uit de curiozitate la ceas si il urmez pe Dan, la deal. Nu schimbam cuvinte, nu ne oprim, doar impingem, pas cu pas. 
Ajungem in creasta dupa doar 50 de minute. Ne felicitam si pornim la vale fara sa zabovim, avand doar teama unei reeditari a penei de ieri seara.  

Sprint final Ultimii metri

Sosirea. Revenim in tabara de baza in jurul orei 18:30 si aflam cu surprindere ca echipele din urma noastra, Next Point si Amu-Niy, nu au facut proba de orientare. Singurii care au completat-o sunt cei din Medias, Dianthus, aflati insa mult in spate. Incepem sa ne simtim invingatori, insa vrem sa ramanem cu picioarele pe pamant si pornim rapid in cautarea celor 11 lampioane cu ajutorul busolei. Exista un singur caz in care am mai putea rata locul 1, cel in care din urma ne-ar depasi in fuga Next Point – imaginea aceasta ne trezeste amintiri nu tocmai placute, de la editia trecuta, cand am fost depasiti la proba de orientare de Garage Racing, intr-un moment in care eram relaxati si siguri de locul 2. Atunci am pornit in ultima proba, de bicicleta, de pe locul 3, cu un handicap pe care foarte greu si abia pe ultimii km ai cursei am reusit sa il recuperam pentru a termina victoriosi.
Ne orientam bine si fara mari probleme, uitandu-ne mereu, tematori, in urma, de unde insa nu se iveste nimeni. Emotiile cresc in momentul in care auzim chiote in tabara de baza, semn ca ar mai fi ajuns o echipa. Alergam spre Sosire, unde ni se infirma temerile – fusese o alarma falsa, prin urmare NoMad castiga pentru a doua oara, consecutiv, Eco-Explora!!!

Podium Podium 

Clasamentul a fost completat de Next Point (la aproximativ doua ore distanta, dar cu record in proba de orientare – 35 de minute!! comparandu-le cu ora noastra si douazeci de minute, am realizat ca temerile noastre au fost justificate), Dianthus si Amu-Niy, batalia pentru ultimul loc pe podium fiind decisa de… intuneric, care i-a facut pe cei de la Amu-Niy sa piarda 3 puncte de control din traseul de orientare si sa incheie concursul pe locul 4.

Autor: Allen
Pentru poze multumim organizatorilor Eco-Explora (autorii fotografiilor: Adriana Valean, Diana Marc, Zoli Bartha)

Poze (more to come…):
Diploma NoMad - Podium ) NoMad - Dan NoMad - Allen ) Eco-Explora 2007 - echipa si concurentii

Anunțuri

~ de nomadadventureteam pe Iunie 18, 2007.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: